Am descoperit un articol luat de cei de la CATAVENCU,in stilul lor inconfundabil...
Legatura directa la articol
“Nu știi niciodată cînd devii o urgență“
Reporter: Ce e viața?
Raed Arafat: Poate cel mai prețios lucru, cînd ești sănătos.
Rep.: Și cînd ești bolnav?
R.A.: Viața e un chin. Omul chiar cînd e bolnav, mai ales atunci, ține la viață.
Rep.: Ați fost vreodată bolnav?
R.A.: Din fericire, nu.
Rep.: De ce?
R.A.: Nu știu. Și o spun cu ezitare, fiindcă, mai ales în domeniul ăsta, de urgență, nu știi niciodată cînd devii o urgență. Nu putem știi niciodată. Nici eu, nici dumneavoastră.
Rep.: Mie, urgența, ideea aceasta, mi se pare o nebunie.
R.A.: Nu este. Urgența este o realitate și dacă nu poți să previi realitatea, măcar înveți să intervii corect.
Rep.: Urgență înseamnă să intervii corect.
R.A.: Da. Corect însemnînd atît de multe lucruri, însă.
„Nimeni n-a făcut reclamație că l-am readus la viață“
Rep.: Și moartea, ce e moartea?
R.A.: Moartea e sfîrșitul de drum. Inevitabilul. Dar ea poate fi evitată să fie prematură. Una e să știm că „toți o să murim!“. Alta este moartea din accidentele rutiere cu tineri la bord. Unii beau, circulă cu viteză. Moartea, în urgență, nu e o fatalitate. În urgență, moartea se cere amînată, cît e omenește posibil.
Rep.: Dacă asta e ecuația, cum e văzută sinuciderea, ca urgență?
R.A.: Mulți spun că e chestie de boală. Oameni disperați, deprimați. Dar nimeni nu se supără că e salvat după ce a încercat să se sinucidă. Bun, am avut cazuri în care omul a mai încercat o dată. Dar nimeni n-a făcut reclamație că l-am readus la viață. Cel puțin n-am văzut eu. Am avut cazuri de spînzurare, i-am resuscitat și-au plecat pe picioare acasă. Sistemul de urgență nu judecă oamenii. Eu asist oamenii. Nu judec. Nu se poate. Noi reacționăm fără discriminare. Sînt momente pe care nu le putem judeca.
Rep.: Urgența. Care poate fi bucuria?
R.A.: Am avut momente foarte mari de bucurie cînd împreună cu colegii mei am reușit operații dificile, în condiții deosebite.
Rep.: Există Dumnezeu?
R.A.: Da, există o forță divină, mai presus de noi, cei pregătiți pentru urgențe. Uneori vezi situații în care nu știi cum putea să scape un om. Așa cum pot fi situații în care omul era salvat și moare. E o chestie peste înțelegerea noastră.
“Cine nu muncește nu greșește”
Rep.: Ce e soarta?
R.A.: Soarta contează. Dar nu soarta este cea care trebuie mereu blamată. Nu poți să lași totul în voia sorții, asta e o greșeală.
Rep.: Există o soartă a doctorului de Urgență?
R.A.: Nimeni nu e scutit de greșeală. Greșește cînd muncește. Cine nu muncește nu greșește. E uman să greșești. Noi, la Urgență, încercăm să evităm incompetența, greșeala umană. Există greșeli care pot să treacă neobservate și altele care pot fi fatale.
Rep.: Cînd e robot, cînd e om paramedicul?
R.A.: Nu e chestie de robot. Ci de condiționări și reacții. E nevoie de un reflex condiționat legat de experiență și învățătură. Știi 1234, trebuie făcut, fiindcă deja ai mai făcut 1234 de atîtea ori. Pentru că ți-ai condiționat reflexul. Nu te pierzi în fața unui caz care e similar cu altele. Paramedicul nu e un robot. Robotul nu gîndește. Medicul reacționează cu reflexe, dar orice caz nu este copie după celelalte. Fiecare caz e individual.
Infinit și necunoscut
Rep.: Infinitul, atunci, ce este?
R.A.: Păi, e singurul care face medicina de urgență atractivă.
Rep.: Necunoscutul?
R.A.: Întotdeauna, bolnavul e un necunoscut. În fața ta poate fi un om care nu vorbește, despre care nu știi nimic, nu știi ce-l doare. Atunci, trebuie să lucrezi altfel, să presupui. Cînd ajungi la un accident rutier, la un om cu stîlpul străpungîndu-l și el vorbind. Sau cu un accident în care omul pare că nu are nimic, dar nu vorbește.
Rep.: Urgența face parte din filosofia fast-food a secolului?
R.A.: Nu m-am gîndit. Dar e posibil. Intervenția de urgență face parte din stilul societății de azi, care se așteaptă la un răspuns mult mai prompt decît pînă acum. Lumea trăiește într-un alt ritm. E nevoie de un alt ritm al intervenției. Înainte erai mulțumit cu o intervenție în zece ore sau îți luai bolnavul și ți-l duceai la spital. Acum lumea urlă dacă nu ajungi în șase-șapte minute.
“Încercarea moarte n-are!”
Rep.: Nu vi se pare că omul, așteptînd Urgența, devine tot mai fragil, neajutorat?
R.A.: Cred că este mai degrabă o conștientizare, dă mai mare valoare vieții lui.
Rep.: Omul e captiv?
R.A.: Nu e adevărat. Nu te obligă nimeni.
Rep.: Zăceai pe vremuri. Erai cu soarta ta.
R.A.: Omul făcea stop cardiac. Gata, a murit! Acum, se încearcă. Încercarea moarte n-are! Evoluția societății schimbă așteptările. N-ai cum să ai o societate evoluată și așteptări mici în privința siguranței persoanei. Înainte ajungeai bătrîn, bolnav rău, sau mureai la naștere. Durata de vîrstă era mult mai mică. În Japonia, oamenii ajung la vîrste înaintate bine sănătoși, ca atare se va mări vîrsta pensionării. Să nu uităm, cum e societatea, așa sînt bolnavii ei.
“Mortul e de vină”
Rep.: Timpul?
R.A.: Cel mai mare dușman. Cu el te lupți. Un stop cardiac, cîteva minute. Salvezi trupul, pierzi creierul. Omul e descoperit cînd deja e mort.
Rep.: Cine e de vină?
R.A.: În anumite cazuri, “mortul”. Cine? Dacă e găsit prea tîrziu…
Rep.: Nu judecați, dar milă aveți?
R.A.: Normal. Și compasiune. Nu-l tratezi ca pe un obiect.
Rep.: Mila și compasiuna sînt de disprețuit, te stingheresc.
R.A.: Una e să fii detașat și să iei decizii corecte. Alta e să arăți compasiune, prin felul în care vorbești. Nu poți anula compasiunea. Poți pierde relațiile interumane?
Rep.: Unde se duc, cine inventariază cazurile “fără vină”?
R.A.: În statistică și-n căutarea unui timp mai bun de a ajunge la fața locului. Aici e și o problemă: cît de autocritic poți fi cu tine însuți?
“Dacă o vom păți în timpul interviului?”
Rep.: Cîte cazuri se-ntîmplă acum, la ora asta?
R.A.: Sînt cîteva zeci de mașini în secunda asta. Cîte minute sînt într-o zi?
Rep.: Nu mă interesează.
R.A.: Vedeți cum se schimbă raporturile? 24 x 60. Cam la fiecare trei minute e alertat un echipaj.
Rep.: Nu e înspăimîntător?
R.A.: Ba da. Dar nici unul dintre noi nu știe ce i se va întîmpla peste un minut, în timpul interviului.
Rep.: Vă spun eu: nu vom muri.
R.A.: Sînteți sigur?
Rep.: Da.
R.A.: De unde știți?
Rep.: Nu veți muri.
R.A.: N-am nici o asigurare. Sîntem sănătoși, aparent.
Ca-n filme
Rep.: Cum arată Urgența în filme?
R.A.: Tot ce se face e foarte aproape de realitate.
Rep.: Anatomia lui Grey este un film unde doctorii fac sex, glume și îngroapă.
R.A.: Da, este un film artistic. Dar vedeți camera de urgență. Nu-și permite nimeni să nu facă lucrurile ca-n realitate. Lumea deja își cunoaște salvarea și filmul nu poate fi aberant, dincolo de detalii cunoscute atît de bine. Impactul filmelor de acest fel informează populația. Și eu învăț din aceste filme. Filmele sînt făcute pe baza realității. Realitatea a depășit ficțiunea. Societatea noastră e una de riscuri. Vedeți, accidentul de acum cîteva zile. O mașină intră la Scala pe bordură și omoară doi oameni. Știau cei morți ce li se va întîmpla? Cu cît e societatea mai avansată, cu atît se întîmplă lucruri în sînul ei.
Rep.: Dr. House?
R.A.: Sînt cazuri medicale conduse prea bine. Nu sînt de acord cu comportamentul lui, dar pe un puști de 14 ani îl atrage. Puștiul poate se va face doctor. Uite, cum știe el, cum are dreptate mereu.
“Am fost prost”
Rep.: Ați fost prost vreodată?
R.A.: Definiți! Să fii blocat? Da, cu toții stăm așa.
Rep.: Omul e mai periculos pe două picioare sau pe targă?
R.A.: Omul e periculos mereu. Sînt unii pe targă care te lovesc, beți fiind. Sînt unii pe picioare care îți mor în brațe.
Rep.: Sînteți arab, sînteți român, cum de sînteți neamț?
R.A.: “Să fii neamț” înveți, dacă chiar vrei.
Rep.: Aveți cimitirul dumneavoastră?
R.A.: Da, dar am un cimitir cu cît mai puține greșeli.
Giulești
Rep.: Giulești?
R.A.: Nu mai ai ce spune: copiii. Trăiesc și acum cu imaginea copiilor.
Rep.: O asistentă a fost de vină. Un aer condiționat a fost de vină. Un sistem care lasă singură o asistentă și lasă să funcționeze un aer condiționat improvizat. Cine e de vină?
R.A.: Toate trei. Nimeni nu crede că se întîmplă. Asta e schema tragediei. Dar eu nu judec.
Rep.: Și mai e ceva: se bazează țara pe SMURD. Mi se pare aberant.
R.A.: SMURD-ul nu înlocuiește sistemul sanitar. Asta să fie clar.
“Nu mă așteaptă nimeni acasă. Nu am timp să mă sperii”
Rep.: Iubiți?
R.A.: Păi, fără iubire, cum? E adevărat că medicina de urgență e un stil de viață. Am ales. Am trăit o viață ca orice om, dar cu concentrare pe profesie.
Rep.: Are cine să vă aștepte acasă?
R.A.: Nu neapărat.
Rep.: Și nu vă sperie?
R.A.: N-am timp să mă sperii.
Rep.: Aveți un semn în moalele capului. Ce-ați pățit?
R.A.: E semn de la naștere.
Rep.: Aveți semn distinctiv.
R.A.: Ha, ha, ha.
Rep.: V-am spus eu că nu murim în timpul interviului.
R.A.: De unde știați?
Legatura directa la articol
“Nu știi niciodată cînd devii o urgență“
Reporter: Ce e viața?
Raed Arafat: Poate cel mai prețios lucru, cînd ești sănătos.
Rep.: Și cînd ești bolnav?
R.A.: Viața e un chin. Omul chiar cînd e bolnav, mai ales atunci, ține la viață.
Rep.: Ați fost vreodată bolnav?
R.A.: Din fericire, nu.
Rep.: De ce?
R.A.: Nu știu. Și o spun cu ezitare, fiindcă, mai ales în domeniul ăsta, de urgență, nu știi niciodată cînd devii o urgență. Nu putem știi niciodată. Nici eu, nici dumneavoastră.
Rep.: Mie, urgența, ideea aceasta, mi se pare o nebunie.
R.A.: Nu este. Urgența este o realitate și dacă nu poți să previi realitatea, măcar înveți să intervii corect.
Rep.: Urgență înseamnă să intervii corect.
R.A.: Da. Corect însemnînd atît de multe lucruri, însă.
„Nimeni n-a făcut reclamație că l-am readus la viață“
Rep.: Și moartea, ce e moartea?
R.A.: Moartea e sfîrșitul de drum. Inevitabilul. Dar ea poate fi evitată să fie prematură. Una e să știm că „toți o să murim!“. Alta este moartea din accidentele rutiere cu tineri la bord. Unii beau, circulă cu viteză. Moartea, în urgență, nu e o fatalitate. În urgență, moartea se cere amînată, cît e omenește posibil.
Rep.: Dacă asta e ecuația, cum e văzută sinuciderea, ca urgență?
R.A.: Mulți spun că e chestie de boală. Oameni disperați, deprimați. Dar nimeni nu se supără că e salvat după ce a încercat să se sinucidă. Bun, am avut cazuri în care omul a mai încercat o dată. Dar nimeni n-a făcut reclamație că l-am readus la viață. Cel puțin n-am văzut eu. Am avut cazuri de spînzurare, i-am resuscitat și-au plecat pe picioare acasă. Sistemul de urgență nu judecă oamenii. Eu asist oamenii. Nu judec. Nu se poate. Noi reacționăm fără discriminare. Sînt momente pe care nu le putem judeca.
Rep.: Urgența. Care poate fi bucuria?
R.A.: Am avut momente foarte mari de bucurie cînd împreună cu colegii mei am reușit operații dificile, în condiții deosebite.
Rep.: Există Dumnezeu?
R.A.: Da, există o forță divină, mai presus de noi, cei pregătiți pentru urgențe. Uneori vezi situații în care nu știi cum putea să scape un om. Așa cum pot fi situații în care omul era salvat și moare. E o chestie peste înțelegerea noastră.
“Cine nu muncește nu greșește”
Rep.: Ce e soarta?
R.A.: Soarta contează. Dar nu soarta este cea care trebuie mereu blamată. Nu poți să lași totul în voia sorții, asta e o greșeală.
Rep.: Există o soartă a doctorului de Urgență?
R.A.: Nimeni nu e scutit de greșeală. Greșește cînd muncește. Cine nu muncește nu greșește. E uman să greșești. Noi, la Urgență, încercăm să evităm incompetența, greșeala umană. Există greșeli care pot să treacă neobservate și altele care pot fi fatale.
Rep.: Cînd e robot, cînd e om paramedicul?
R.A.: Nu e chestie de robot. Ci de condiționări și reacții. E nevoie de un reflex condiționat legat de experiență și învățătură. Știi 1234, trebuie făcut, fiindcă deja ai mai făcut 1234 de atîtea ori. Pentru că ți-ai condiționat reflexul. Nu te pierzi în fața unui caz care e similar cu altele. Paramedicul nu e un robot. Robotul nu gîndește. Medicul reacționează cu reflexe, dar orice caz nu este copie după celelalte. Fiecare caz e individual.
Infinit și necunoscut
Rep.: Infinitul, atunci, ce este?
R.A.: Păi, e singurul care face medicina de urgență atractivă.
Rep.: Necunoscutul?
R.A.: Întotdeauna, bolnavul e un necunoscut. În fața ta poate fi un om care nu vorbește, despre care nu știi nimic, nu știi ce-l doare. Atunci, trebuie să lucrezi altfel, să presupui. Cînd ajungi la un accident rutier, la un om cu stîlpul străpungîndu-l și el vorbind. Sau cu un accident în care omul pare că nu are nimic, dar nu vorbește.
Rep.: Urgența face parte din filosofia fast-food a secolului?
R.A.: Nu m-am gîndit. Dar e posibil. Intervenția de urgență face parte din stilul societății de azi, care se așteaptă la un răspuns mult mai prompt decît pînă acum. Lumea trăiește într-un alt ritm. E nevoie de un alt ritm al intervenției. Înainte erai mulțumit cu o intervenție în zece ore sau îți luai bolnavul și ți-l duceai la spital. Acum lumea urlă dacă nu ajungi în șase-șapte minute.
“Încercarea moarte n-are!”
Rep.: Nu vi se pare că omul, așteptînd Urgența, devine tot mai fragil, neajutorat?
R.A.: Cred că este mai degrabă o conștientizare, dă mai mare valoare vieții lui.
Rep.: Omul e captiv?
R.A.: Nu e adevărat. Nu te obligă nimeni.
Rep.: Zăceai pe vremuri. Erai cu soarta ta.
R.A.: Omul făcea stop cardiac. Gata, a murit! Acum, se încearcă. Încercarea moarte n-are! Evoluția societății schimbă așteptările. N-ai cum să ai o societate evoluată și așteptări mici în privința siguranței persoanei. Înainte ajungeai bătrîn, bolnav rău, sau mureai la naștere. Durata de vîrstă era mult mai mică. În Japonia, oamenii ajung la vîrste înaintate bine sănătoși, ca atare se va mări vîrsta pensionării. Să nu uităm, cum e societatea, așa sînt bolnavii ei.
“Mortul e de vină”
Rep.: Timpul?
R.A.: Cel mai mare dușman. Cu el te lupți. Un stop cardiac, cîteva minute. Salvezi trupul, pierzi creierul. Omul e descoperit cînd deja e mort.
Rep.: Cine e de vină?
R.A.: În anumite cazuri, “mortul”. Cine? Dacă e găsit prea tîrziu…
Rep.: Nu judecați, dar milă aveți?
R.A.: Normal. Și compasiune. Nu-l tratezi ca pe un obiect.
Rep.: Mila și compasiuna sînt de disprețuit, te stingheresc.
R.A.: Una e să fii detașat și să iei decizii corecte. Alta e să arăți compasiune, prin felul în care vorbești. Nu poți anula compasiunea. Poți pierde relațiile interumane?
Rep.: Unde se duc, cine inventariază cazurile “fără vină”?
R.A.: În statistică și-n căutarea unui timp mai bun de a ajunge la fața locului. Aici e și o problemă: cît de autocritic poți fi cu tine însuți?
“Dacă o vom păți în timpul interviului?”
Rep.: Cîte cazuri se-ntîmplă acum, la ora asta?
R.A.: Sînt cîteva zeci de mașini în secunda asta. Cîte minute sînt într-o zi?
Rep.: Nu mă interesează.
R.A.: Vedeți cum se schimbă raporturile? 24 x 60. Cam la fiecare trei minute e alertat un echipaj.
Rep.: Nu e înspăimîntător?
R.A.: Ba da. Dar nici unul dintre noi nu știe ce i se va întîmpla peste un minut, în timpul interviului.
Rep.: Vă spun eu: nu vom muri.
R.A.: Sînteți sigur?
Rep.: Da.
R.A.: De unde știți?
Rep.: Nu veți muri.
R.A.: N-am nici o asigurare. Sîntem sănătoși, aparent.
Ca-n filme
Rep.: Cum arată Urgența în filme?
R.A.: Tot ce se face e foarte aproape de realitate.
Rep.: Anatomia lui Grey este un film unde doctorii fac sex, glume și îngroapă.
R.A.: Da, este un film artistic. Dar vedeți camera de urgență. Nu-și permite nimeni să nu facă lucrurile ca-n realitate. Lumea deja își cunoaște salvarea și filmul nu poate fi aberant, dincolo de detalii cunoscute atît de bine. Impactul filmelor de acest fel informează populația. Și eu învăț din aceste filme. Filmele sînt făcute pe baza realității. Realitatea a depășit ficțiunea. Societatea noastră e una de riscuri. Vedeți, accidentul de acum cîteva zile. O mașină intră la Scala pe bordură și omoară doi oameni. Știau cei morți ce li se va întîmpla? Cu cît e societatea mai avansată, cu atît se întîmplă lucruri în sînul ei.
Rep.: Dr. House?
R.A.: Sînt cazuri medicale conduse prea bine. Nu sînt de acord cu comportamentul lui, dar pe un puști de 14 ani îl atrage. Puștiul poate se va face doctor. Uite, cum știe el, cum are dreptate mereu.
“Am fost prost”
Rep.: Ați fost prost vreodată?
R.A.: Definiți! Să fii blocat? Da, cu toții stăm așa.
Rep.: Omul e mai periculos pe două picioare sau pe targă?
R.A.: Omul e periculos mereu. Sînt unii pe targă care te lovesc, beți fiind. Sînt unii pe picioare care îți mor în brațe.
Rep.: Sînteți arab, sînteți român, cum de sînteți neamț?
R.A.: “Să fii neamț” înveți, dacă chiar vrei.
Rep.: Aveți cimitirul dumneavoastră?
R.A.: Da, dar am un cimitir cu cît mai puține greșeli.
Giulești
Rep.: Giulești?
R.A.: Nu mai ai ce spune: copiii. Trăiesc și acum cu imaginea copiilor.
Rep.: O asistentă a fost de vină. Un aer condiționat a fost de vină. Un sistem care lasă singură o asistentă și lasă să funcționeze un aer condiționat improvizat. Cine e de vină?
R.A.: Toate trei. Nimeni nu crede că se întîmplă. Asta e schema tragediei. Dar eu nu judec.
Rep.: Și mai e ceva: se bazează țara pe SMURD. Mi se pare aberant.
R.A.: SMURD-ul nu înlocuiește sistemul sanitar. Asta să fie clar.
“Nu mă așteaptă nimeni acasă. Nu am timp să mă sperii”
Rep.: Iubiți?
R.A.: Păi, fără iubire, cum? E adevărat că medicina de urgență e un stil de viață. Am ales. Am trăit o viață ca orice om, dar cu concentrare pe profesie.
Rep.: Are cine să vă aștepte acasă?
R.A.: Nu neapărat.
Rep.: Și nu vă sperie?
R.A.: N-am timp să mă sperii.
Rep.: Aveți un semn în moalele capului. Ce-ați pățit?
R.A.: E semn de la naștere.
Rep.: Aveți semn distinctiv.
R.A.: Ha, ha, ha.
Rep.: V-am spus eu că nu murim în timpul interviului.
R.A.: De unde știați?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu